Un sentiment fara sentiment
Povestea spune că, la un “mare miting popular de adeziune” de la mijlocul anilor 1980, în vreme ce Nicolae Ceaușescu trecea mândru prin mulțime, toți manifestanții din jur strigau “Ura! Ura!”, spre bucuria, satisfacția, dar și liniștea oamenilor de ordine, care trebuiau să asigure “o atmosferă de vie recunoștință față de” – până când unul dintre ei observă un bărbat încruntat care nu deschidea gura. Se apropie imediat de el și-l întrebă: “Dumneata de ce nu strigi «Ura!»?”, la care bărbatul răspunse: “Eu o țin în mine”.
Oricât m-aș gândi, nu reușesc să găsesc un alt context sau exemplu în care ura să joace un rol pozitiv – sau măcar amuzant. Indignarea, da – și cred că toată lumea a admirat mesajul nonagenarului Stephane Hessel, care îndeamnă tinerii din întreaga lume să se indigneze creator, să nu accepte blazarea lui “merge și-așa” și nici indiferența celor care – recent, la noi – au anunțat că nu mai vor să meargă la vot, dezamăgiți fiind de întreaga clasă politică.
Dar o alta sigur nu ne va fi parașutată din cer. Indignarea e categoric mai constructivă decât lehamitea. Nevoia de a riposta – în chip civilizat – da, și pe aceasta o înțeleg (și o trăiesc deseori!) foarte bine, fie că e vorba despre o ripostă în vorbe sau în gesturi. Fără violență, dar – de ce nu? – cu vehemență, dacă e nevoie. înțeleg chiar și disprețul, deși de cele mai multe ori e lipsit de productivitate, de utilitate concretă, și – tot de cele mai multe ori – mărturisește un nu tocmai mărturisibil sentiment de superioritate.
Dar dacă un lucru sau o persoană chiar îți repugnă și nu ai puterea (sau căderea sau acceptul) să-l cureți de aspectul sau mirosul care te disturbă de-a dreptul visceral, atunci, asta e, disprețul trebuie înțeles. Dar ura, nu, n-o pot înțelege, necum trăi. Nu când știu că Mircea Vulcănescu a lăsat drept testament rugămintea “Să nu ne răzbunați!”. Nu când mi se povestește că Seniorul Corneliu Coposu l-a oprit pe stradă pe unul dintre foștii săi torționari și i-a spus: “De ce te temi? Voiam să-ți spun că, dacă vei ajunge vreodată să fii judecat pentru ce-ai făcut, eu am să vin să depun mărturie în favoarea ta!
Am să spun că erai nebun, pentru că numai un nebun poate să facă așa ceva!” Nu pot înțelege – necum trăi – ura câtă vreme, în 25 de ani, niciun fost deținut politic nu a dat măcar o palmă unui fost torționar.
Și sunt destui pe stradă! Mai țineți minte că, atunci când s-a ridicat prima dată problema deschiderii dosarelor, unele Casandre au deplâns probabila “vânătoare de vrăjitoare”? După atâta amar de vreme, vrăjitoarele sunt bine mersi. Dieta alimentară chinezească – și probabil nu numai ea – propovăduiește ideea că în fiecare zi trebuie să mănânci măcar un pic din fiecare gust: sărat, amar, dulce, iute (picant) și acru.
Tot astfel, cred că, pentru sănătatea sufletului, de-a lungul vieții trebuie să încerci toate sentimentele: iubire, emoție, tristețe, melancolie, bucurie, fericire, supărare, indignare și câte-or mai fi. Dar nu ura. Sigur, există situații în care ura este perfect justificată, de pildă ura mamei față de ucigașul sau agresorul copilului ei. Dar, dacă soarta te scutește de asemenea tragedii, ura trebuie ocolită cu grijă, și asta dintr-un motiv extrem de simplu: este auto-devoratoare. Te dizolvă mult mai repede pe tine însuți decât o face cu ținta urii tale. sursa foto
