Un exemplu

E greu să compari cu altceva sau cu altcineva ceea ce a făcut Constantin Brâncoveanu cu trei secole în urmă. Și, ca să fim sinceri, e și greu de înțeles, pentru că niciunul dintre noi nu simte că s-ar putea ridica la înălțimea unui asemenea sacrificiu. Constantin Brâncoveanu, nepot al lui Șerban Cantacuzino, a fost domnul Țării Românești între 1688 și 1714, una din cele mai îndelungate domnii din istoria principatelor române. Sub conducerea lui, țara a cunoscut o lungă perioadă de pace și de înflorire culturală.

A lăsat ca moștenire multe biserici ctitorite și un stil arhitectural care-i poartă numele. Cu înțelepciune și diplomație, a câștigat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările. în același timp, având agenți și spioni în toată Europa, era informat asupra a tot ceea ce se întâmpla și informa taberele rivale asupra mișcărilor celeilalte părți.

A jucat un rol cheie și în Moldova, și în Transilvania, în special prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte religioase. Deși era confirmat pe viață în domnie de către turci, a avut grijă să-și asigure un refugiu față de aceștia. Și totuși, pe neașteptate, a fost mazilit în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost torturat și i s-a cerut ceva ce îi era peste putință: abjurarea credinței sale.

A refuzat cu hotărâre, deși știa care e alternativa: a fost executat prin decapitare, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), dar și cu sfetnicul Ianache Văcărescu, din marea familie a Văcăreștilor. Cum se mai întâmplă, la tragicul deznodământ au contribuit și intrigile propriei familii, cea a Cantacuzinilor… Aproape trei secole mai târziu, în 1992, Biserica Ortodoxă Română, ținând cont de sacrificiul lor pentru dreapta credință, i-a canonizat pe cei șase sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni. Așa cum ați remarcat, fără îndoială, Constantin Brâncoveanu a murit în aceeași zi a anului în care se născuse, astfel că anul acesta celebrăm și 300 de ani de la moartea sa, și 360 de la naștere. Trebuie spus că – măcar de data asta, măcar în acest caz cu totul excepțional – lumea spirituală românească s-a mobilizat cu adevărat și Anul Brâncoveanu a beneficiat de atenția pe care o merită, cu numeroase evenimente, inclusiv editarea unui superb album de artă și organizarea mai multor expoziții.

Sfinții Brâncoveni au un loc cu totul special în constelația marilor nume ale istoriei României. Formula consacrată este “un exemplu”. Din fericire, nimeni și în nicio împrejurare imaginabilă, azi, nu cere și nu va cere vreunuia dintre noi să se lase ucis, împreună cu copiii săi, mai degrabă decât să-și renege credința, fie ea religioasă sau de orice alt ordin. Dar exemplul are o valoare aflată deasupra întâmplărilor concrete și dureroase. Brâncovenii sunt – sau cel puțin ar trebui să fie – pentru noi dacă nu un exemplu despre ceea ce trebuie să facem, în orice caz un exemplu despre cum trebuie să fim, să gândim, să simțim. Domnitorul era un om foarte bogat, foarte împlinit din toate punctele de vedere, aflat după 26 de ani de domnie, iubit de popor și încă în puterea vârstei.

Gândirea “pragmatică” naște întrebarea: N-ar fi putut și el, acolo, să cedeze în fața unor asemenea presiuni și suferințe, să “spună ca ei” ca să se salveze pe sine și pe cei apropiați? Firește că ar fi putut, dacă viața ar fi contat în ochii lui – și ai fiilor săi, și a sfetnicului credincios – mai mult decât principiile, mai mult decât ideile, mai mult decât credința. Dar n-au contat. Acesta este lucrul la care trebuie să medităm – chiar dacă nimeni nu ne cere capul…