Despre petreceri
Oamenii au știut dintotdeauna să petreacă. Sau, mă rog, cel puțin din antichitate, căci despre balurile Epocii de piatră avem puține informații. Dar romanii! Toți cei revoltați de decăderea moravurilor în secolele XX-XXI ar face bine să se documenteze puțin asupra modului în care se distrau strămoșii noștri! Noi suntem mici copii cuminți față de ei. Boierii petreceau boierește, iar oamenii de rând, când puteau, îi trăgeau câte-o petrecere câmpenească – strămoașa picnicului de azi.
Prin conace (vezi minunatul film “Piesă neterminată pentru pianină mecanică”), palate și castele se organizau serate muzicale și – în săli special construite – aveau loc baluri, dansul fiind la putere.
Dansul a rămas la putere și-n a doua jumătate a veacului trecut, deși fostele “ceaiuri dansante” au renunțat la atribut, păstrând doar substantivul: anii 1965-1980, cel puțin în România, au fost dominați – în ceea ce privește adolescenții și tinerii – de “ceaiuri” (intrate ca atare și-n literatură, de pildă prin romanul “Un ceai cu tipele de sâmbătă”, de Adrian Lustig). Rețeta era: muzică bună, vodcă, BT sau Carpați fără filtru.
Mâncarea era opțională. Iar muzică bună însemna tot ce-ncape între Beatles și Pink Floyd. Muzica disco rămânea în afara rețetei, fiind dedicată locului care i se potrivea nominal: discotecile. Cât privește locurile de desfășurare, ceaiurile aveau loc acasă la oricine.
Existența unui spațiu suficient nu era o condiție. Absența părinților – da. Superlativul ceaiului era revelionul. Aici, spațiul juca un oarecare rol. în plus, revelioane organizau nu doar juniorii, ci și seniorii. La toate acestea se adăugau petrecerile aniversare: zi de naștere sau de nume, căsătorie, botez etc.
Nu în ultimul rând, existau adunări – pentru jocuri de cărți, yams, whist, bridge, mimă etc. – care poate că nu meritau numele de petrecere, dar aveau în comun cu toate cele de mai sus, drept element-cheie, faptul că se petreceau într-un apartament, cel mult o casă. Astăzi, cum știți, ne invităm tot mai rar acasă unii pe alții, chiar și fără complicațiile unei petreceri. LOCALUL a existat în viața românilor din vremuri imemoriale, dar până nu de mult era destinat cu preponderență fie unei beri (două, trei, mă rog), fie ocaziilor speciale de tip masă de protocol, dejun de afaceri sau chiolhan tovărășesc – după caz.
Câți oameni își serbau ziua de naștere – a lor sau a copiilor! – la restaurant acum 40, 30, 20 de ani? Astăzi, pentru copiii (din București, cel puțin) fast-food-ul e depășit, petrecerile au loc în săli de jocuri, absolvirea clasei a VIII-a (moment care, înainte de 1995, nu genera niciun fel de petrecere) implică un restaurant de patru stele, trecerea bacalaureatului te scoate din București și au început să se înmulțească nunțile celebrate peste graniță. Lumea merge înainte, nu?
Departe de mine intenția de-a critica tendințele. Rămân doar cu o melancolie: se consideră prieteni sau sunt buni colegi oameni care nu și-au călcat niciodată pragul casei. by Tudor Calin Zarojanu sursa foto