Despre caracter

“Caracterul omului se cunoaște la băutură și la jocul de cărți”, spune o vorbă mai veche. De trei ori fals. Mai întâi, asta presupune că la jocul de cărți – ca și la beție – omul își pierde controlul, pe baza căruia reușește, în restul timpului, să joace rolul unui om stilat și civilizat, și-și dă arama pe față.

în realitate, după cum știți supărător de bine, mulți oameni n-au nevoie de niciun strop de alcool ca să fie neciopliți și, pe de altă parte, marii jucători de pocker (presupun că zicala nu viza pasionații de șeptic) sunt caracterizați tocmai pentru faptul că nu le tresare un mușchi pe față, indiferent cum le merge norocul (și știința jocului, mă rog).

Apoi, e foarte departe de adevăr ideea că, în general, caracterul – bun sau rău – al unui om n-ar putea fi cunoscut decât în situații-limită, oricare ar fi acestea (la alcool și jocul de cărți s-ar fi putut adăuga foarte bine scufundarea unui vapor sau confruntarea cu un animal sălbatic, în pustietate).

Nu. Caracterul unui om se manifestă – din fericire pentru discernământul nostru – în aproape toate împrejurările cu putință, inclusiv – și poate mai ales – cele mai banale dintre ele.

Caracterul unui om poate fi apreciat din felul în care trece, pe stradă, pe lângă cerșetori. Făcându-se a nu-i vedea (sau chiar nevăzându-i, așa cum unii nu văd nimic în jur în afară de proiecția propriei persoane), privindu-i cu dispreț, oprindu-se să le dea un bănuț sau… să le facă morală. Desigur, știm cu toții că există cerșetori-infractori, rețele, ierarhii, falși invalizi și falși săraci, săraci autentici, dar care beau toți banii primiți sau îi dau câte unui șef de rețea etc.

Dar nu sunt toȚi așa și cine are ochi de văzut, vede și recunoaște un om cu adevărat nenorocit, iar dacă destinația banilor ni se pare dubioasă, nimic nu ne împedică să dăruim o pâine.

Caracterul unui om iese ca uleiul la suprafața apei în relațiile cu colegii și mal ales – acolo unde e cazul – cu subordonații!

Nu cred că e cazul să dau detalii… De altfel, se vede foarte limpede ce fel de caracter ai în toate relațiile inter-umane: cu rudele apropiate .și cele îndepărtate, cu vecinii, cu femeia de serviciu a blocului și cea de la birou, cu vânzătorii, ospătarii și șoferii de taxi.

Caracterul se desenează într-un contur limpede prin felul în care înțelegi să te comporți pe stradă, dacă arunci sau nu gunoaie pe jos, dacă țipi sau nu, dacă faci sau nu în public gesturi destinate exclusiv intimității – dați-mi voie să nu dau exemple… Caracterul înroșește sau albăstrește hârtia de turnesol a obligațiilor pe care le ai: în familie, la serviciu, în societate, în lumea asta mare în care trăim cu toții.

Nu, nu e nevoie de situații care să forțeze un presupus ascuns caracter să iasă la iveală. Cei care știu că au probleme în privința asta nu trebuie să-și facă iluzii, iar ceilalți n-au nevoie să-și facă probleme: caracterul se vede oricum, oricând, oriunde. La urma urmei, cu caracterul e ca și cu gusturile: nu se discută, dar totul e să ai unul… sursa foto