De la Emerson la Verdi
în ciuda sistemului comunist opresiv și încuiat – atât spre cât și dinspre exterior, tinerii români au fost întodeauna la zi cu muzica occidentală, cel puțin de la jumătatea anilor 1960. Meritul principal revine secției române a postului de radio Europa liberă, în special – în perioada 1969-1975 – legendarului Cornel Chiriac.
Radio România, mai ales pe Canalul 3, încerca să mai strecoare câte ceva, dar predomina muzica ușoară. în plus, românii ajunși peste graniță trimiteau sau aduceau muzică, mai exact discuri de vinil, atât cât puteau trece de cenzura vamei. Nu pot uita că, în 1972, când a apărut Machine Head al lui Deep Purple, un coleg l-a adus la școală trei zile după ce-l prezentase Chiriac la Metronom, emisiunea cu neuitatul generic muzical din Emerson, Lake and Palmer… O dată înregistrată de la radio (“descărcată”, am zice azi!) sau de pe pick-up, muzica se multiplica exponențial, grație magnetofoanelor, printre care trona Tesla B4!
Am cunoscut oameni care aveau peste 400 de benzi… Ce NU am avut noi – și genrațiile actuale n-au cum să aprecieze ce lucru minunat este că ele au – a fost șansa de a ne VEDEA idolii. Ascultam de zeci de ori, dansam până la epuizare și știam pe dinafară – text și muzică – piesele unor soliști și grupuri despre care nu prea știam cum arată la față! O poză – de regulă prelucrată sau minusculă – pe coperta unui album, o alta prin puținele reviste care pătrundeau până la unii dintre noi, și… atât. Nici măcar un film, un filmuleț, un clip.
Pe marea majoritate a celor pe care-i iubeam i-am văzut, pe ecran, după 20-30 de ani! Ce să mai vorbim despre concerte!! Deși a existat o excepție, trecută oarecum neobservată: Blood, Sweat and Tears a concertat la Sala Palatului în 1969, în plină glorie.
Dar BST era un big-band, noi eram cu Pink Floyd, Jethro Tull, Hendrix, Joplin, Led Zepellin… Astăzi, sunt tot mai puține vedetele internaționale, preferatele tinerilor români, care să nu fi ajuns măcar o dată în România
. Numai ce-ncepe vara și plouă cu nume mari! Zeci, sute de concerte – individuale sau în cadrul numeroaselor festivaluri. Spre bafta generației mele, au ajuns aici și mulți “mari clasici” aflați încă – sau reveniți – în activitate, de la Leonard Cohen la Roger Waters. Nu cred că se poate vorbi despre norme de ținută la un concert rock! Fiecare se-mbracă așa cum se simte bine.
Dar ludicul, noncoformismul, iconoclastia și, la urma urmei, manfișismul nu exclud normele elementare de comportament. N-aș vrea să devin didactic, așa că mă mulțumesc cu o singură, simplă, regulă: să nu-i deranjezi pe cei din jur.
Cu atât mai mult cu cât – resuscitând o tendință născută tot în anii 1970 – există tot mai multe tentative muzicale de fuziune, în care soliști de operă sau orchestre simfonice acceptă – și bine fac! – să apară alături de muzicieni rock. începutul istoric l-au făcut – cine alții? – cei de la Beatles, cântând cu Orchestra Filarmonică Regală din Londra, urmați de Deep Purple, dar și – la scurt timp – de Roșu și Negru, pe scena Filarmonicii din Iași, concert transmis în direct de TVR!
în zilele noastre, să amintim măcar cuplul Montserrat Caballé – Freddie Mercury și Felicia Filip – Iris. Pentru tinerii spectatori, asemenea concerte sunt o excelentă anticameră pentru un concert simfonic sau un spectacol de operă. Acolo, da, putem vorbi și de norme de ținută. Dar despre asta altădată… bu Tudor Călin Zarojanu sursa foto
