De ce nu plec la Cluj
Știți care este motivul principal pentru care nu plec mâine la Cluj? Desigur, pentru că nu m-a chemat nimeni; și nu cunosc pe nimeni acolo; și n-am nimic aranjat; și n-am bilet de tren sau de avion, iar cu mașina e prea obositor; și, mai ales, am o mulțime de obligații care mă țin legat în București; și am auzit că o să plouă; și n-am bani de drum, cazare, masă, cheltuieli neprevăzute; și mă cam supără o măsea.
Dar toate acestea pot fi depășite cumva. Nu-i musai să știu pe cineva, bani poți să-mprumut, iau ceva pentru durerea de măsea etc. Adevăratul motiv, profund, esențial pentru care nu plec mâine la Cluj este acela că nu țin morțiș să plec mâine la Cluj. De fapt, așadar, nu este vorba despre un motiv, ci despre absența unui motiv! Motivația, determinarea, miza sunt singurele forțe care pot învinge, măcar pentru moment, ceea ce eu consider a fi cea mai puternică forță care acționează asupra ființei umane, și anume INERÅ¢IA.
Analizați-vă un pic, analizați de pildă ce-ați făcut în ultimele 24 de ore și încercați să estimați ce procent acoperă lucrurile pe care ați dorit sau măcar a trebuit să le faceți – și cât reprezintă cele făcute inerțial, pentru că le faceți mereu, pentru că “așa se face”, pentru că “așa face toată lumea”, pentru că “de ce nu?” Când puneți mâna pe telecomandă, bunăoară, și începeți să zapați, de regulă fără să rămâneți mai mult de două secunde pe fiecare canal, răspunde asta unei plăceri, nevoi sau obligații – ori este un reflex, un tabiet, deci o inerție? Când vă decideți să vă uitați la un film sau un talk-show despre care toate simțurile și întreaga judecată vă spun, din primele trei minute, că nu face doi bani – cine vă conduce?
De foarte multe ori, în viață, încercăm să ne explicăm (altora sau nouă înșine) gesturile, vorbele, acțiunile și mai ales lipsa de acțiune, succesele și mai ales eșecurile printr-un complex sistem de cauze – favorizante sau defavorizante – dar uităm (sau îl menționăm doar în treacăt, ca pe ceva opțional, neglijabil, unul dintr-o listă) elementul-cheie: motivația.
Cele mai răsunătoare succese – în orice domeniu, de la sport sau explorări geografice la IT&C și artele spectacolului – se obțin pentru că autorii lor, pe lângă talent, competență, muncă asiduă, un pic de noroc (și, uneori, relații…), au avut și o încăpățânată dorință de a izbândi.
Cele mai triste eșecuri apar când – în afară de neîndemânare, insuficientă pregătire, lipsă de inspirație, ghinion, lene (și lipsă de realții) – ești, în realitate, nu foarte interesat de rezultat. E foarte bine să-ți propui obiective pretențioase (un comentator sportiv spunea cândva, foarte adevărat: “Dacă pleci la Campionatul European de fotbal fără să urmărești să-l câștigi, de ce mai pleci!?”), să muncești pe brânci pentru ele, să-ți pui la bătaie toată energia și tot talentul.
Dar, înainte de toate astea sau măcar în paralele cu ele, oprește-te o clipă să te-ntrebi: Chiar vreau foarte tare asta? Altfel… S-ar putea să izbândești, dar victoria va fi cam insipidă.