Centrul de greutate
în 1989, zona Lipscaniului bucureștean ajunsese un bazar trist și sărăcăcios, din cenușiul căruia sclipea straniu câte un magazin pretențios de porțelanuri sau sticlărie. Imaginea s-a păstrat multă vreme după revoluție, doar mărfurile s-au mai diversificat. Spre sfârșitul mileniului, Lipscaniul se stingea lent, dar sigur, neputând face față supermagazinelor și zonelor comerciale glossy care crescuseră mai peste tot în oraș – în centru în orice caz – iar simbolul acestei decăderi era cândva mult frecventatul magazin București, abandonat acum, agonizând.
Chiar alături de el, începuseră să apară terenuri virane, clădiri în curs de autodemolare și altele care funcționau în ciuda bulinelor roșii care anunțau că stabilimentul poate cădea la cea mai mică zguduitură.
Cam așa stăteau lucrurile și prin 2006, când Primăria Bucureștiului a decis să pună piciorul în prag, închizând toată zona traficului auto. Comercianții locului, ba și-o universitate care-și avea un sediu pe-acolo, au protestat vehement, pe motiv de pierdere de vad și de dificultăți de aprovizionare, dar adevărul e că mari afaceri nu se prea făceau pe-acolo. Iar intențiile Primăriei păreau justificate: consolidarea și renovarea clădirilor, refacerea carosabilului, dar și a infrastructurii.
Numai că… vreme de cel puțin un an, singura realizare a rămas montarea stâlpișorilor care opreau accesul auto. Cu excepțiile de rigoare: prin două sau trei bariere puteau trece, teoretic, mașinile de aprovizionare și treceau, practic, toți cei care lăsau un bănuț portarului.
Apoi, încet-încet, a-nceput să se miște câte ceva. Culmea a fost că, la chiar prima săpătură destinată refacerii arterei rutiere, s-au descoperit vestigii istorice, care au trebuit protejate! Lucrările au avansat, dar extrem de lent, iar zona acum denumită – conform cu ceea ce și este – Centrul Istoric al Capitalei României a rămas aproape la fel de moartă. Până într-o zi, când un prim patron de restaurant muribund, refuzând să mai aștepte miracole, a scos câteva mese-n stradă și a deschis prima terasă!
Asta deși clădirea, exceptând parterul cu restaurantul, continua să fie aproape o ruină. Era semnul așteptat! în aceeași vară s-au deschis alte zece-cincisprezece terase și au început să apară evenimentele cultural-distractive, de la festivaluri muzicale până la teatru stradal și spectacole de magie.
Astăzi, Centrul Istoric este cea mai serioasă probă că Bucureștiul, măcar pe alocuri, merită încă numele de Micul Paris. E o plăcere să treci pe Lipscani, Smârdan, Strada Franceză, chiar și numai în plimbare, fără să te așezi la o bere sau o cafea. Nenumărate localuri, fiecare cu specificul lui, te îmbie, pe caniculă, cu umbră, băuturi răcoritoare și ventilatoare care împrăștie vapori de apă, iar seara e o feerie de lumini, culori și muzici – dar nu asurzitoare, ci discrete.
Lipsesc doar rochiile cu crinolină și jobenele ca să te crezi teleportat în anii 20 ai secolului trecut. Astfel, Centrul Istoric al Bucureștiului a devenit și centrul său de greutate, amintind valorile de cultură și civilizație care l-au definit și-l pot defini din nou. sursa foto