Articol neterminat despre o piesa neterminata
Sunt un fan al listelor. “Fan” sună mult mai bine decât “maniac”, nu? Nu plec la piață fără listă, iar pregătirile pentru o ieșire din București – fie și de o jumătate de zi – încep cu bifarea pe lista “Ce luăm cu noi când plecăm de-acasă”, pe care am alcătuit-o în urmă cu ani și o actualizez din când în când. Și care, da, ați ghicit, are variantă de vară și de iarnă.
Dar asta n-ar fi nimic. încă din adolescență mi-a plăcut să fac liste cu cărțile pe care le-am citit, spectacolele pe care le-am văzut, piesele muzicale preferate (aici nu puteam să le pun pe toate!), am alcătuit o listă cu principalele realizări românești în știință și tehnologie (priorități mondiale), alta cu cursa americano-sovietică pentru spațiul cosmic…
La maturitate, obligațiile de tot felul au lăsat tot mai puțin loc pentru asemenea “playlist”-uri. Și totuși, cu o răbdare care m-a uimit și pe mine, scotocind prin memorie, dar și prin Wikipedia, am început să construiesc o listă-mamut pe care – în onoarea unui genial moment comic cu Horațiu Mălăele – am botezat-o nici mai mult nici mai puțin decât “Toate filmele pe care le-am băut” (nici nu-i așa departe de o comparație justificată, întrucât destule dintre el m-au amețit – unele de prea frumoase, altele de prea stupide…) Pot, așadar, să vă spun că până acum am văzut fix 1.016 filme de lung metraj, dintre care 66 le consider excepționale.
De cinci stele, cum ar veni. Iar deasupra tuturora, de peste 40 de ani încoace, neclintit și netulburat, stă filmul despre care vreau să vă vorbesc acum. înainte de asta, însă, trebuie să vă spun ce admir mai mult la un film – ca și la un actor: economia de mijloace. în ciuda aparențelor, e foarte ușor să plângi sau să râzi în hohote, să urli, să te tăvălești pe jos de durere virtuală. Este de asemenea un fleac să stârnești plânsul, oroarea sau indignarea spectatorilor: e suficient să-ți alegi drept subiect un copil grav bolnav, un criminal sadic, respectiv un politician veros… Cu mult mai greu (și de aceea mai voloros) este să obții tensiunea ori suspansul din tăceri, priviri și gesturi puține.
în “Clanul sicilenilor” e o scenă în care Lino Ventura “joacă” senzațional doar cu ceafa: a primit telefonul care-l anunță că Roger Sartet e în avionul cu diamantele… Conform acestui criteriu și tuturor celorlalte criterii de care am știință despre cea de-a șaptea artă, pentru mine cel mai bun film al tuturor timpurilor rămâne “Piesă neterminată pentru pianină mecanică”. Sigur, replicile și situațiile sunt ale lui Cehov; sigur, toți actorii joacă excepțional, în frunte cu Alexander Kalyagin; sigur, conacul și împrejurimile sunt de basm, muzica e dumnezeiască (piesa titulară fiind Rapsodia Ungară nr. 2 de Franz Liszt) etc.
Dar să dăm Cezarului ce-i al Cezarului: filmul este o creație personală a genialului Nikita Mihalkov – controversat ca persoană, atât înainte, cât mai ales după căderea comunismului, dar, vorba bancului, noi nu pentru asta-l iubim.
E aproape o blasfemie, pentru mine, să încerc să spun ce-mi place mai mult în acest film, dar dacă aș fi totuși obligat să aleg, aș alege scenele finale, începând cu criza existențială nocturnă a lui Platonov, care trezește pe toată lumea urlând: “N-am făcut nimic! Am 35 de ani și n-am făcut nimic!”, continuând cu goana lui nebună și aruncarea în apa de un metru adâncime, fața lui jalnică (Mihalkov jonglează superb între dramatic și grotesc), cu pălăria pleoștită, rostind ca un copilaș: “Am căzut și m-am loviiit…”, și terminând cu imaginea aproape christică a băiatului dormind, răsucindu-se-ntr-o rază de soare care face să sclipească o cruciuliță la gâtul lui – el fiind, se sugerează, cel care ar putea evada din acel univers livresc, frustrat și anacronic, aproape o dioramă…