Simona

Am crescut cu Ilie Năstase. Nu, nu l-am cunoscut personal, dar îl știam la fel de bine ca pe rudele, profesorii sau prietenii mei. “îi urmăream cariera” e mult prea puțin spus, nu i-o urmăream, i-o trăiam. Că știam în orice moment la ce turneu se află, în ce fază, rezultatele ultimelor meciuri, locul la zi ocupat în clasamentul FILT – asta e de la sine înțeles.

Ca și faptul că urmăream cu sufletul la gură orice meci al lui se transmitea la TVR – din fericire, în anii 1970, se transmiteau toate turneele importante. îi știam nu numai loviturile, ci și replicile. Jurnalul meu de adolescent e plin de notații privitoare la Ilie Năstase. Nu numai la el, de altfel, ci și la alți sportivi români de prestigiu mondial. Dincolo de frumsețea sportului în sine, dincolo de tensiunea marilor competiții – la atletism știam pe dinafară toate recordurile mondiale mai importante și aveam idoli, de la Carl Lewis la Serghei Bubka, de la Heike Daute la Stefka Constandinova – mai era ceva care înflăcăra simțirile mele de adolescent, mai târziu de tânăr și, până azi, de adult: marii sportivi sunt cei mai importanți ambasadori ai unui stat, ai unei națiuni.

Să fim realiști: marii oameni de știință nu reușesc asta, iar marii artiști – rareori. Nu spun că așa e normal, dar aceasta e realitatea. Poate și pentru că sportivii circulă atât de mult prin lume, sigur pentru că sunt mult mai vizibili (ce congres științific se transmite live?) și probabil și pentru că – spre deosebire de cercetători, artiști și alte categorii profesionale extrem de stimabile – sportivii beneficiază de două avantaje importante: la orice apariție publică, numele lor este însoțit de măcar prescurtarea numelui țării și, mai ales, atunci când ajung pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, drapelul flutură pentru ei și se intonează imnul național. Din anii 1970 și până azi, din fericire, nu puțini au fost sportivii români care au făcut să se vorbească despre România cu respect și, în primul rând, au așezat mai bine România pe harta lumii.

Să știe lumea cine suntem, unde suntem, cum suntem. în 2014, noul ambasador plenipotențiar al României a devenit o fată de 23 de ani, Simona Halep. Accelerând incredibil de pe locul 200 în clasamentul WTA până pe locul 2 în doar un an, serioasă pe teren și zâmbitoare în afara lui, talentată, extrem de muncitoare, Simona Halep nu s-a speriat de nimeni și nimic, reușind să învingă 8 dintre primele 10 jucătoare ale lumii, inclusiv pe Nr. 1, legendara Serena Williams, dar, în același timp, nu și-a pierdut niciodată capul, nu s-a infatuat, nu și-a luat aere de vedetă, a rămas o fată simpatică, tonică, plină de vitalitate, spontană și modestă.

Am vorbit de atâtea ori, în ultimii 25 de ani, despre imaginea României în lume. Catastrofală uneori, mediocră cel mai adesea, îmbucurătoare de prea puține ori, în prea puține domenii. Dacă țara noastră are, astăzi, un sfert de veac după valul uriaș de simpatie stârnit în Decembrie 1989, un capital cât de cât onorabil de imagine, aceasta se datorează în mică măsură politicienilor, economiștilor, oamenilor de afaceri – și mult mai mult unor oameni ca Simona Halep. Drept care, pe lângă felicitări, e cazul să adăugăm: “Mulțumim, Simona!” sursa foto