Reconstituirea

în 5 ianuarie 1970, la un an și patru luni după ce, opunându-se fățiș intrării Armatei Roșii în Cehoslovacia, Nicolae Ceaușescu își punea la butonieră întreg Occidentul, care avea să-l curteze mai bine de un deceniu. Acesta va fi umplut de decorații și plimbat în calești regale, al doilea efect fiind fascinația exercitată asupra unei bune părți a intelectualității române care, văzând în Ceaușescu un conducător curajos și naționalist, s-a înghesuit să intre în partid.

O bombă exploda la București. Construită, armată și lansată nu de către trupele Tratatului de la Varșovia, ci de către un mic grup de artiști anarhiști, condus de regizorul Lucian Pintilie. Oameni care, din câte se pare, nu leșinaseră de emoție în urma celebrului miting anti-Moscova. Bomba se numea “Reconstituirea”. Filmul, programat la cinematograful “Luceafărul”, a rulat doar câteva zile, dar în acele câteva zile s-a aflat! Astfel de lucruri nu trec neobservate! A fost ca un curent puternic de aer prin București, știrea circula rapid prin telefonul fără fir și lumea fugea să vadă minunea. După “Dacii”, “Columna” și filmele șantieriste, era ca și când ne-am fi teleportat în altă țară. Am revăzut “Reconstituirea” abia în 1977, la Cinematecă, și apoi după decembrie 1989, dar încă după prima vizionare puteam s-o povestesc și s-o comentez cadru cu cadru.

La un moment dat, prin 1980, m-am întâlnit cu un prieten care făcuse Operatoria la IATC și, din vorbă-n vorbă, am pomenit despre “Reconstituirea”, la care el a avut o grimasă care m-a înghețat: “Nu-ți place Reconstituirea!?” “Nu-i vorba de asta”, mi-a explicat omul, “dar, știi, sunt puțin excedat: în Institut, a trebuit să-l văd de nu știu câte ori, toți profesorii vorbeau numai despre el: Uitați, uitați, AȘA se face un film!” Știți ce a stârnit ura cenzurii? Nu faptul că se prezenta un abuz al autorităților, dispuse ca, pentru un filmuleț “educativ”, să calce pe cadavre, la figurat și până la urmă și la propriu – ci felul în care este prezentat acest abuz.

Nu patetic, nu dramatic, nu lacrimogen, ci în modul cel mai insuportabil: sarcastic, ironic, chiar la bășcălie. Asta i-a înnebunit mai mult decât orice “șopârlă” strecurată în alte filme sau prin cărți, mai mult decât o critică directă și dură, mai mult decât orice revoltă fățișă. Când ești atacat, criticat, acuzat, trăiești cu senzația flatantă că ești tare. Rău, poate, dar tare. Dar când ești ridiculizat, nu prea mai ai de ce să te simți bine… Așa încât, pe lângă multa alte servicii pe care ni le-a făcut și satisfacții pe care ni le-a oferit, filmul lui Lucian Pintilie mai are un merit: ne oferă un sfat valabil și azi, cum să reacționezi la duritate, violență, abuz. Care e cea mai eficientă reacție. Oricât ar părea de modest – râsul. E cel care-i doare cel mai tare pe care merită să-i doară. Cât despre nostalgicii comunismului, e limpede ce li s-ar potrivi cel mai bine. O reconstituire. sursa foto